Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Săpoca – schitul definitiv al vinovaților fără vină
Cu ce e mai de preț o bucurie reală decât o bucurie imaginată, de vreme ce amândouă sunt bucurii trăite?! V-ați gândit vreodată?
Între un răsărit și un asfințit, omul poate să treacă prin toată paleta cromatică a stărilor sufletești. Poate că ar trebui să ne gândim mai des la cât și cum trăim și să nu măsurăm viața neapărat în ani, ci în intensități. Poate că, la aniversare, ar trebui să recompunem urarea de „la mulți ani”, în cea de „la multă viață în ani!”…
Noi, echipa medicului Toni Feodor de la Clinica Vascularte, voluntari ai Fundației Sofia-Ana, ne-am întors cu sufletul plin din încă o Caravană „Medici pentru Oameni”. De data aceasta, destinația a fost Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Săpoca, Secția din Ojasca, Județul Buzău.
Întâlnirea cu pacienții psihiatrici este copleșitoare. Cel mai adesea pare așa pentru cei care au întâlnit astfel de persoane când nu au șansa unui tratament potrivit. Sau poate părea astfel pentru cei care au fost martori ai unor episoade de rătăcire ale celor fără discernământ. Sau poate că așa am văzut în capodopera cinematografică „Zbor deasupra unui cuib de cuci” ori la Știrile de la ora 5.
Am încercat cu toții să anticipăm vizita noastră în acest spital, recompunând din amintiri experiențe anterioare cu astfel de medii. Însă, odată ajunși pe DN10, la Km, 13, percepția noastră despre realitatea acestui sistem avea să se schimbe.
La gardul înalt, prevăzut cu… măsuri de siguranță, ne așteptam. Privit în lung, dă senzația că ar putea copleși Zidul Chinezesc – care pare nesfârșit. E un gard care separă, la propriu, două lumi, numite în accepțiunea generală cea a „bunilor” și cea a „ne-bunilor”. Însă, dincolo de el e o lume despre care se vorbește prea puțin.
Ne-am fi dorit, desigur, să putem documenta întreaga noastră experiență în filmări și fotografii. Legea nu ne permite, dar aceasta, simbolic, pare a fi o regulă impusă direct de o lege divină. Cea care are milă de „vinovații fără vină”. Probabil că filmatul se oprește la poarta acestui Spital tocmai pentru ca toți vizitatorii să se încăpățâneze să simtă și să țină minte. Pentru că toate cele câte se întâmplă nu pot fi stocate pe memorii ale tehnologiei, ci păstrate în suflet.

Noi, echipa coordonată de Dr. Toni Feodor, ne-am amenajat cabinetele de lucru în două rezerve ale spitalului. La secția „Neuropsihiatrie infantilă”. Această denumire a secției a căzut precum un bolovan peste toți cei din echipă pentru că toți am conștientizat că acele paturi țin de cald unor copii cu probleme. Cu mari probleme.
A fost aleasă zona aceasta pentru noi, întrucât am aflat că este o aripă mai puțin aglomerată a spitalului. La „Adulți” e plin! Și se internează continuu oameni care în viața de zi cu zi săvârșesc fapte îngrozitoare și ajunși în acest loc reușesc să nu-și transforme mintea în temniță. Nimeni nu poate spune clar dacă sunt nevinovați pentru închisori sau, tocmai, prea periculoși chiar și pentru închisori.
Studiem dosarele pacienților, încercând să descoperim cât mai multe date despre istoricul lor medical. Printre analize de rutină și investigații imagistice, fiecăruia dintre noi ni se oprește privirea asupra unor cuvinte pe care nu le avem în obișnuință – „hotărâre judecătorească”, „pronunțare definitivă”, „omor deosebit de grav”, „fără discernământ”, „cuțite, lame, topoare”, „victime”… și câte și mai câte. Foarte des, apare descrierea „aplatizat afectiv”. E un bun indiciu despre cum îi putem descrie pe acești oameni.
Apar primii pacienți. Au privirea pierdută, de parcă s-ar uita la lucruri care nouă ne sunt invizibile. Sunt îmbrăcați cu toții în același model de pijama. Sunt 4, în prima serie. Completăm fișele de înregistrare. „Unul” este femeie. Femeie-femeie. Doar că rătăcirile au săpat dintotdeauna în chipurile lor încât au șters gingășia femeilor și determinarea bărbaților. Avem în față pacienți „aplatizați afectiv”.
Maria, pe care tocmai am întâlnit-o, nu pare să fi fost cochetă niciodată. Toate micile bucurii care fac o femeie să fie frumoasă au fost dintotdeauna departe de ea. Tace. Tace mult și apăsător. După ședința de drenaj limfatic și pansamentele compresive, în timp ce pleacă spre salonul ei, am auzit deslușit „ce bine e acum, ce bine se simte, nu mă mai dor picioarele!” – a fost primul „mulțumesc!”
Când ești atât de aproape de încarnarea certă a cuvintelor „viol”, „atac”, „crimă” și, totodată, când vezi atât de multă suferință, mintea îți spune să fii rațional, iar inima se înmoaie. Consultațiile de Chirurgie Vasculară, Ecografiile Doppler, pansamentele compresive au fost ajutorul nostru pentru ei. Efectuate cu același profesionalism ca la Clinica Vascularte. Însă nici nu puteam bănui ce lecție uriașă urma să primim noi!
Un alt pacient a ucis, în complicitate, un pacient într-un salon dintr-un spital județean. El este dintre puțininii care își amintesc „fapta”. Singur face un autodenunț nesolicitat și spune „l-am omorât pentru un milion, nu voia să-mi dea să iau țigări”. Descrierea crimei, în dosar, pare un paragraf desprins din romanele polițiste unde nu există cenzura din teama că ar putea afecta emoțional cititorii. Să-l numim „W.” Este zâmbitor și mușcă cu poftă dintr-un biscuit. O roagă pe colega noastră ca, data viitoare când vom merge, să poarte aceiași ochelari, ca să o recunoască. Deci, l-a îmboldit speranța revenirii noastre.
Privirile noastre se tot ridică peste tocul ferestrei, unde observăm sere întreținute cu responsabilitate. Ne tot întrebăm cu cine se învecinează acest spital, cu ce gospodar, dar avem să aflăm că sunt solarele Spitalului. Iar uimirea și recunoștința noastră pentru calitatea umană a celor care își desfășoară activitatea aici, de la cioban la manager, a crescut pe dată. Da, da, nu este o exagerare de dragul stilului scriiturii. Oamenii aceștia au 200 de oi, păzite de 4 ciobani, au livadă cu pomi fructiferi și prepară hrana exclusiv la cantina spitalului.
Pacienții se succed în cabinete, unul după celălalt, de parcă s-ar înșira un lung șirag de lacrimi. Aproape 30, în total. Aflăm de la personalul spitalului că foarte puțini dintre aceștia își amintesc fapta săvârșită. Vizităm toate secțiile spitalului. Toate compartimentele. Trecem de „izolatorul” copiilor, cu glasul gâtuit de emoție întrucât nu era gol. În astfel de contexte, culorile capătă altfel de dimenisuni și aproape se materializează în forme. Izolatorul e „un hău adânc” al gândurilor întunecate, dar are culoarea albă. Alături auzim zgomotul tacâmului care se lovește de veselă. Pășim ușor și în fața ochilor apare un ditamai bărbatul – infirmier, cu cele mai fine gesturi de îngrijire pentru un copil care nu se poate hrăni singur cu ciorbă. Îi suflă în fiecare linguriță. Desigur, un altul ar fi putut aștepta să se sleiască ciorba și apoi să i-o ofere, însă omul acesta are atâta bunătate încât face cu meticulozitate acest gest, de sute de ori pe zi.
Lăsăm în urma Secția Paleative. Acolo Viața și Moartea stau, fiecare, de-o parte și de alta a fiecărui bolnav și, deși par să câștige pe rând, regulile sunt în favoarea uneia – și aceea nu e viața. Oamenii cu chip de ceară dintr-o secție de Paleative se sting precum lumânările. Pe rând, fără să facă zgomot… Cât de conștientă poate fi starea de semiconștiență a unui pacient fără discernământ? Probabil că mintea fiecăruia saltă, pe rând, din Rai în Iad, pentru că nici religia nu ne explică deslușit dacă le e pecetluită o destinație sigură. Chiar termenul popular care descrie pacientul psihiatric îl descrie ca „ne-bun”, ceea ce e un antonim cu mult mai slab al cuvântului „bun” decât dacă l-am numi, pur și simplu, „rău”.
Vizita noastră continuă și urcăm printre sectoarele destinate pacienților adulți. Arată ca niște pensiuni de câteva margarete. E curat peste tot. La ferestre, legea impune să existe gratii. Acestea de aici, de la Ojasca, nu sunt niște bare drepte, reci, ca într-un penitenciar, ci au modele, șerpuiesc, de parcă ar vrea să ferească locuitorii de dinăuntru, oameni cumsecade, de rău-făcătorii de afară. Ce paradox!
Ajungem în spațiul destinat Creativității, al terapiei prin meșteșug, ergoterapie. Acolo Dr. Feodor rămâne fascinat de un tablou pe care astăzi îl găzduim în Clinica Vascularte, ca semn al trecerii noastre printre cei care ne-au primit atât de frumos, personalul și conducerea Spitalului. Alături sunt puse la expoziție tot felul de hăinuțe croșetate multicolor. Câtă culoare! Un papagal ne privește din colivia lui de lângă acvariu. Știți, despre unii pești se spune că au memoria de doar 15 secunde. E o legendă! De fapt, științific n-a fost demonstrat nimic din acest mit… E curios cum angajații spitalului ne spun cum fac cunoștință săptămânal cu unii dintre pacienți pentru că aceștia par a uita, de la săptămână la săptămână… Ca peștii. Dacă ne gândim că mitul cu memoria peștilor nu se confirmă, ce univers de explorat e mintea pacientului psihiatric!!!
În sala de ergoterapie, pacienții vin „să își omoare timpul”. Cioran scria cândva „misiunea mea este să îmi omor timpul, iar a lui să mă omoare pe mine. Ne înțelegem bine, ca între asasini”…
Câteva paciente cos la mașină. Repară ceva ce nu are nevoie să fie reparat, doar cât să-și găsească de lucru. Una dintre ele crede că e cadru medical și că le ajută pe celelalte. Într-un alt colț, o pacientă vorbește cu emoție despre copiii ei. Le pronunță numele. Două fete și un băiat. Le pronunță vârstele și vorbește despre dor și rugăciune. Se roagă neîncetat la Dumnezeu să transforme cuvântul „definitiv” din hotărârea judecătorească în „temporar”. Ar vrea să își revadă mama bătrână și să poată să își strângă copiii în brațe. Vorbește despre pasiunile de „dinainte” și despre viața de „dinainte”. Iar acest „dinainte” neexplicat e o faptă penală gravă, săvârșită fără discernământ. Apoi aflăm că povestea ei e inventată. Nimic din lucrurile pentru care suferă nu e adevărat. Niciunul de oamenii de care îi este dor nu există… Să suferi profund pentru ceva care nu există… – nu seamănă aceasta ca intensitate cu speranța?! Dorul de neexistent macină cu o aripă în trecut mintea celui fără discernământ, speranța macină cu o aripă în viitor mintea celui lucid… Amândoi – oameni!
O zi întreagă, de la răsărit la apus, am stat printre oameni considerați de semenii lor „răi”. Fiecare dintre aceștia a provocat altor oameni suferințe nemărginite. Motivul?! Lipsa discernământului… Poate o combinație chimică din creier, poate vina mediului în care s-a format omul respectiv, poate o ispită cumplită și, uneori, o întâmplare absurdă – toate acestea condamnă la viață oameni care sunt bine îngrijiți și chiar iubiți de personalul medical. Temniță le e mintea, nu spațiul unde trăiesc.
Nu vom ști niciodată ce intensități se desfășoară în mințile lor. Noi măsurăm faptele după rațiune. Ei – după hazard, probabil. Sunt „vinovații” fără vină care, dacă ajung într-un astfel de Spital cu măsuri de siguranță își petrec viața între vale (minorii) și deal (adulții), urcând în viață o singură Golgotă care desparte cele două etape. La propriu! Dealul dintre cele două secții. În timp ce mulți alți oameni considerați „buni” de societate se sting cu mintea limpede, zi după zi, trădați de trupuri șubrede, „ne-bunii” din astfel de medii irosesc sănătatea trupului măcindând-o cu mintea.
La finalul zilei, ne-am dat seama că Spitalul de Psihiatrie și pentru Măsuri de Siguranță Săpoca seamănă cu un schit, deși e prea puțin Dumnezeu acolo. Practic, pacienții condamnați definitiv se roagă pentru ca acel cuvânt, „definitiv”, să se transforme în „temporar”. Condiționează prezența lui Dumnezeu de eliberare… Toate mințile lucide spun că acest lucru e prea puțin probabil să se întâmple… Deci, unde să mai fie loc de Dumnezeu, în tratamentul psihiatric al unui astfel de pacient?!
Dar, pentru o zi, o singură zi, de Ziua Crucii, Fundația Sofia-Ana și Clinica Vascularte l-au căutat pe Dumnezeu printre oamenii care au nevoie cel mai mult de iertarea Lui – aceștia sunt,,, „vinovații fără vină” de la Săpoca. Și ei sunt pacienții noștri.